Dimineaţă mi-am dat seama că ziua a plecat înainte să o prind, că am pierdut-o de cum a început, şi că nu a lăsat bilet de adio, nici rouă, nici nimic.
Aşa că mă trezesc într-un întuneric rece, întuneric cu care mă voi tot întâlni, pentru că se pare că nu a venit doar pentru a avea de unde pleca.
Dar îmi spun că nu-i nimic, trebuie să fiu optimistă, că deh, aşa am fost învăţaţă, pe langă “nu deschide uşa la străini” şi “când traversezi strada, uită-te în stânga, apoi în dreapta, şi dacă nu vine nici o maşină, atunci treci”. Nici nu apuc să-mi termin gândul roz şi pufos plin de încredere că va fi bine, că deja mă împiedic, şi mă pizdesc la un genunchi. Aş spune că i se întâmplă oricui, sau că m-am împiedicat de o piatră a drăgălăşeniei, adusă dintr-o lume magică şi fericită. Dar nu ştiu dacă întradevăr oricine, după ce cade şi se ridică, se împiedică şi cade iar. Şi iar. Mă gândesc să rămân jos … oricum, dacă mă ridic, am să mă prăbuşesc iar.
“Dude, who stole my salt?” Nu de alta, dar nimic nu mai are gust. Toate visele, toate planurile colorate în creioane de ceară stau acum atârnate sictirite, negre, pe un fundal gri, prăfuit şi jegos de indiferenţă, lipsit de atingerea şi încrederea ta.
A, şi să nu uit de A Pale Horse Named Death …
